Ani la rând, în rând cu lumea de dincolo, am privit în jos. Mergeam în jos, trăiam în jos, visam în jos. Într-o zi obiceiul meu, sătul de bolovani, gropi şi morminte, gârbovit de gravitaţia dintre trup şi negru, m-a părăsit. A descoperit că există sus şi din acel moment, ca o memorie pierdută, am rămas fără obicei. Am pornit de la zero şi am învăţat să privesc cerul. Cu greu, am ajuns la o mie. Cerul e cel mai greu de privit. E ca o respiraţie profundă, şi cel obişnuit cu orizonturi superficiale nu ştie să respire. Vidul din plămâni e metastaza golului din suflet.
Mă uit la cer de câte ori o cer ochii. Cerul e stupefiant: timpul se dilată, pupila se dilată, omenirea se contractă. Irisul devine cristalin, sângele pulsează nobil, inima împrumută ceva albastru. Trec la starea de spirit: gândesc la indigo, mi-e visul rogvaiv. Toată fiinţa – un satelit natural – se învârte în jurul cerului, cu fiecare zi mai transparentă, mai imaterială, mai aeriană. Am renunţat la toate obiceiurile terestre. Numai dacă, într-o noapte, s-ar inversa cerul cu pământul, aş avea motive să privesc din nou în jos.
Nia Damian, Degustătorul de visuri
place mult dsn. norii parcă sunt trei omizi în scutece care merg de-a buşilea
:))))
sau trei viermi sugari, abia născuţi din măr
sau trei frâne mici de ploaie
Cred că te pregătești să deguști un vis nou dintr-un desen vechi 🙂
cam da 🙂