Dragă Moşule,
eu în fiecare an, de când mă ştiu
şi de când am învăţat să scriu,
mi-am dorit un căţeluş
cu care să mă joc,
să-mi aducă infinit noroc,
să-i dau să pape, să-i zâmbesc,
să-i spun din suflet că-l iubesc,
să-l ţin în braţe pe săturate,
să-mi dea emoţii multe porţii,
să ne plimbăm, să alergăm,
să-mi explice ce nu am
să zic şi eu ca el ham-ham.
Să am şi eu pe cineva
cu care să împart graham.
Cu lăbuţe-albinuţe,
cu năsuc-bursuc
şi botic umed pe care să-l usuc
ca să nu fie nevoie de antibiotic,
să îl feresc de tremurici ori de purici,
prin administrare de pupici,
să dea tare din codiţă când îi fac băiţă.
Pe scurt, un căţeluş
cu care să mă dau pe derdeluş.
Şi în orice caz să nu fie de pluş.
Fiindcă de pluş am şi nu zice ham.
Moşule, eu nu mai pot
aşteptarea-mi face poc !
Îmi vine aşa să latru până la ora patru,
cu lătrături triste şi lăcrimioare în batiste.
Chiar şi brăduţu’ a început să-mi zică cuţu.
Aşa că te rog, moş-moş,
eu asta îmi doresc în coş.
Un labrador retriever crem
mic cam cât un ghem.
Sau poate să fie şi cacao cu lapte
când e noapte,
adică de culoarea bej când vine valvârtej
spre mine, cu orice prilej.
Acum, de acest Crăciun, mă gândesc
că căţeluşul meu dorit a crescut
şi s-a făcut căţel, pe unde-o mai fi el…
Nici eu nu mai sunt atât de mică…
Dar asta nu mă face să vreau
o pisică.

Poate totuşi dacă deschid acum,
voi găsi la uşă o căţeluşă.

De nu, voi veni chiar eu
la tine în Lapo*nia
şi voi afla Ţinutul Labradoria.

Căci un vis am eu în dar:
să fac din căţeluşi Cercul Polar.

Nia Damian, Noeme