Omul se așeză pe cel mai apropiat scaun. În timp ce se gândea dacă nu cumva ar fi fost mai bine să-l aleagă pe cel mai îndepărtat. Cel mai apropiat scaun de el era cel mai îndepărtat scaun de ceilalți, și invers. În momentul acela nu știa de cine să se apropie sau să se îndepărteze mai mult. Ar fi fugit totuși de sine, dar parcă se simțea mai confortabil acolo, într-o nebuloasă cunoscută. S-a gândit că ar putea să se ridice în orice clipă și să ocupe un alt scaun, dacă ar fi simțit că vrea să facă asta. Și chiar asta făcu: se așeză pe toate scaunele din încăpere. Fusese o experiență copleșitoare, pentru că, după cum spunea, fiecare obiect are energia lui, impregnată de oameni. Iar el asta îndură. Energia tuturor oamenilor care stătuseră vreodată pe acele scaune. Scaunele se puteau vedea că erau multe și, la ora aceea, goale. Dar cine să vadă zecile, sutele, miile de oameni care își lăsaseră energia pe-acolo, de-a lungul și de-a latul timpului? El aproape că vedea. Greu de descris ce simți. Simți că îi vine să plece. Fără nici o vorbă, așa cum proceda uneori. La ce bun să găsești o scuză, când singura scuză e că nu mai vrei să stai. Uneori credea că dacă ar face asta ar pierde. Și, la gândul ăsta, rămânea până la sfârșit. Ca să realizeze de fiecare dată că nu ar fi pierdut aproape nimic. Sau aproape totul. Era de multe ori aproape nehotărât.
Oarece stări avea și el, ca omul. Câteodată era bine, câteodată nu era bine. Depindea de zilele care-l trezeau. Unele îl trezeau mai frumos, altele, mai urât. Erau și zile care nu l-ar fi trezit deloc. În mod normal, nimic nu prea arăta normal în viața lui. Și asta era o zi normală pentru el.
O vreme ascultă discuțiile celorlalți. Nu găsea ceva de care să se agațe, ceva care să-i schimbe gândurile, transformate în niște plante cățărătoare, ce urcau, încet dar cotropitor, dincolo de creieri. Pentru o clipă îl învălui o spaimă crezând că tot ce avea în cap are să iasă la iveală, că pereții și tavanul vor fi asediate de iedera minții lui. El însuși se simțea adeseori precum o plantă, al cărei soi răspândit spera să-l altoiască cu unul mult mai rar. Voia să fie un om special, așa cum mai credea despre câte cineva că este. Când, de fapt, doar i se părea. Dacă ar fi să spunem acest lucru, el era, într-adevăr, un personaj, poate cel mai interesant personaj de-acolo. De aceea, avea nevoie să se hrănească cu lucruri interesante. Din păcate, replica lui cel mai des auzită părea să fie: „Nimeni nu spune nimic interesant.“
Oamenii erau destul de mulți și vorbeau destul de mult. Nu prea exista răgaz de tăcere. Cam nu prea exista deloc. Dar își spuse, sentimental și plin de înțelegere, că asta fac oamenii când se întâlnesc – vorbesc. Vorbeau despre mașini, motoare, calculatoare, aventura recentă la bulgari, la mare, și mâncare. Vorbeau însă și despre cu totul alte lucruri, iar cel mai hilar lucru era că aveau umor. El însuși avea un umor care nu i se citea pe față – și ăsta e cel mai important aspect la un umor. De obicei, umorul lui era ironic, deopotrivă autoironic. Ceea ce e foarte frumos din partea unui obicei, pentru că face umorul isteț și ironia de treabă. Ascultă ce ascultă, spuse ce spuse, râse ce nu râse. Apoi ceva se întâmplă.
O oră mai târziu se ridică brusc. Dar nu ca să se așeze pe un alt scaun, și nici ca să plece. O pornire neelucidată îl purtă pe un drum misterios. Coborî niște scări, care duceau într-un beci. Nu știa ce e cu acest beci. Și nici eu nu știu. Singurul care ar fi putut ști era doar el. Eu pot spune că e un beci care, pur și simplu, există în proza lui O. Prin urmare, poți să-l cauți toată viața, n-o să-l întâlnești în alte proze. Beciul ăsta arăta ciudat, din toate punctele de vedere. Și pe lume există multe puncte de vedere. Un singur om, dacă vrea, poate să aibă atâtea puncte de vedere, cât toți oamenii dintr-o herghelie la un loc. Beciul avea niște canapele roșii din piele, deci puțin cam straniu pentru un beci, chiar dacă ar fi fost canapele bej din textile. Ce voia(u) să însemne acele canapele roșii din piele? Sau pereții laterali din cărămidă roșie, care aveau în centrul lor un perete, nu se poate spune alb, căci era plin de igrasie, din cap până în picioare, ca o boală care îl măcina. Locul era plin și de alte chestii neidentificate. Noroc că era aproape beznă și nu reușeai să te îngrozești decât într-o mică măsură. De ce oare, aprinzând lanterna, și-a dorit să se îngrozească într-o mare măsură – nici el nu poate spune (iar dacă el nu poate spune, eu, nici atât). Vizual și olfactiv, rămăsese mut. Mai ales că nu știa cine îi pusese în mână lanterna. Nu mai găsi drumul înapoi. Însă drumul îl găsi pe el.
Oxigenul se terminase, tocmai în clipa în care părăsi beciul. Apoi căzu într-o stare bizară, împiedicându-se de ultima treaptă, și începu să delireze, ca într-un vis de coșmar:
observatorul astronomic nu mai observă nimic
orizontul nu mai e la orizont
ocolul pământului nu-i în 80 de zile
opera română s-a descoperit că nu e română
orhideea sălbatică că e domestică
oda bucuriei e tristă
omenirea m-a dezamăgit
osho m-a dezamăgit
oscarurile m-au dezamăgit
ozzy osbourne m-a dezamăgit
ozn-urile nu mai aterizează odată
omega 3 e într-o farfurie zburătoare
ori într-o capsulă
ora pe glob e totuna cu globul pe oră
occident sau orient
orașul mă sufocă
oranjada mă îneacă
ospătarul nu mai vine
otrăvitor e zgomotul
oaza de liniște nu există
oceanul scufundă iron city
omida apare pe blănari
orbitor e numai cărtărescu
organul neputinței mă ucide
ofertele la catena mă înnebunesc
obsesia mă mai ține în viață
obsesiv-compulsiv ah
oboseala mă răpune
odihna e alergare
oasele mă dor
osteoporoza e-n ozon
obturația pe canal
omulețul meu e plecat
orbecăie ca și mine
oricine poate
oare și eu
oarecum
odinioară puteam
opt ani
optsprezece plus încă optsprezece
octogenarii mă așteaptă
octombrie vine
ocrotește-mă doamnă
oblic mă uit la mine
orizontal la lună
obscur e sensul
odiseea nu s-a terminat
originea mea e alta
omenește mă simt ca un animal
oaia neagră a familiei e maro
octava de sus e jos
orchestra lui beethoven
orga lui bach
orgiile lui caligula
opiniile nu duc la nimic
opiul duce
obiectele au sufletul moale
o sole mio o sole moi
odeon cântă la acordeon
odă în metru antic
ochiul magic mă privește
oac oac ce naiba-i asta
onomatopee după onomatopee
obiceiul la români
ocupația lumii
obscenitate cât cuprinde
ocazia de a vomita
olanda e un loc perfect pentru mine
oala cu bunătăți
obrazul mă mănâncă obrazul
ochi pentru deochi și dinte pentru linte
oglindă oglinjoară
ora exactă
ordine și disciplină omule
ok trebuie să mă trezesc
obligatoriu
Observând că toate aceste înșiruiri de idei bezmetice începeau cu litera „o“, făcu un pas alergător în spate și ieși din vâltoarea agonizantă a gândurilor. Urmând să mediteze aproape cincisprezece ani la semnificația a ceea ce se petrecu. Când constată că litera „o“ era a cincisprezecea literă a alfabetului, aproape că nu se mai miră.
Odată ce trecu cu bine de miezul nopții, obosi crunt. I se făcu foame și somn. Ca să nu adoarmă, preferă să mestece ceva. În locul acela, la ora aceea, nu era nimic de mestecat în afară de alune.
O lecție de viață învățaseră toți de la el. Și asta am învățat și eu. Modul corect în care se mănâncă alunele dintr-un bol comun. „Ai putea să ții un curs despre asta!“, zise N. „În japoneză.“, zice M. Nu înțeleg cum de nu m-am gândit niciodată până acum la ceea ce urma să spună – e de-a dreptul ciudat pentru cineva care are fobia microbilor și paranoia igienei. „Toată lumea, atentă la mine“ spuse către cei de față, care atentau la bolul cu alune. Începu să explice rar (avea vorba rară și mersul rar; ceva rar tot avea). „E foarte simplu, trebuie să ții cont de cei trei pași: 1. iei cu mâna dreaptă, 2. răstorni în mâna stângă, și 3. duci la gură.“ Timp în care avea loc și demonstrația. „Încă o dată: iei cu mâna dreaptă, răstorni, de la distanță, în mâna stângă, și duci la gură. Poți să-ți lingi mâna stângă cât vrei, esențial e să nu se atingă dreapta cu stânga.“ A doua porție fusese savurată în scopul evoluției speciei umane mâncătoare de alune. Apoi, a treia. Apoi a fost nevoie de altă pungă cu alune. „Să nu cumva să schimbați mâinile între ele, că n-am făcut nimic… Și poate folosiți pentru bol mâna curată, pe care n-ați folosit-o la altceva. Așa ne vom trezi mâine dimineață sănătoși cu toții, fără boli venerice.“
Oricât de multe avea să spună despre viață, literatură, muzică, depresie, sfârși prin a nu spune nimic. Nu fusese nici locul potrivit, nici timpul. Trecuse un deceniu găsind această scuză, dar el avea răbdare. În ciuda celor întâmplate, ținea într-un fel special la prietenii lui speciali. Cu care se întâlnea în fiecare joi. Aproape în fiecare joi.
One day, mai precis alaltăieri, când era exact joi, l-am întâlnit. La concertul prietenilor noștri speciali, care cântă într-o formație. Nu știu cum se numește formația, și nici ei nu știu. Cu toate astea, lumea vine. Nimeni nu știe cine cântă. Iar când întreabă, tot nu află. „Cântă Formația“ – se ivește vreun răspuns blank. Dar ce pot spune eu din plin e că. Dacă nu era O, nu era nici proza lui O. Căci, alaltăseară, printre alte bazaconii, mi-a spus: „Aștept de ceva timp o proză de la tine.“ Ceea ce nu știa era c-o aștepta de la el. Aproape de la el.
19 iulie 2014