Priveşti în mine ca într-o fântână.
Te înclini deasupra ochiului meu rotund
Şi-mi stârneşti liniştile în porniri de cascadă.
Apele mele sălcii se cufundă nevăzute,
Apele mele dulci urcă fiecare cărămidă
Şi-ţi plămădesc chipul din nectarul lor.
Curgătoare, te întâmpin la suprafaţă
Şi mă fac de dragul tău
Oglindă.

Însă orice oglindă se poate sparge într-o secundă.

Strigi în mine ca într-o fântână.
Cuvântul tău îmi săgetează adâncurile,
Se izbeşte de pereţii fiinţei-tunel
Şi-mi tulbură limpezimea cu glasuri de undă
Tăiate în cercuri – vârtej de timpane.
Cu ritm de iubire la hotar de tipar
Se-ncinge o horă în secunda sonoră
Şi se rostogoleşte dinlăuntrul meu
Ecou.

Dar vine o zi sau poate o noapte când ecourile tac.

Nia Damian, Noeme