Era un om care ar fi arătat perfect normal, dacă în loc de trunchi nu ar fi avut un instrument cu coarde sensibile. Aşa se născuse… Până şi arcuşul se născuse tot atunci, din aceeaşi mamă melomană. Omul arăta ca un violoncel, şi el însuşi cânta la el. Cunoştea şi înţelegea instrumentul ăsta ca pe propriul sine. Ba cu mult mai bine – fără muzică nu ar fi înţeles nimic din om. Era atât de sensibil la coardele lui… Iar coardele erau sensibile datorită lui, altfel ar fi fost nişte coarde perfect normale. Ceea ce reuşeau să facă împreună e greu de descris, şi imposibil de cântat de către oricine altcineva. Nimeni nu mai auzise asemenea sunete. Totul venea din ceea ce erau unul pentru celălalt. Şi niciodată până atunci nu se mai întâmplase pe lume ca unul să fie pentru celălalt ceea ce ei erau. Privit din afară, acest fapt era unic nu pentru că era vorba despre singurul om-instrument de pe planetă, dar şi pentru că era singurul instrument-om. Nemaivăzut şi nemaiauzit lucru. De aceea, cel mai de preţ lucru pentru om era acest instrument care se născuse în el şi din care se năştea zilnic.

Asta până într-o zi când în viaţa lui a apărut o femeie. Care la început l-a inspirat, dar aşa e la început. Apoi femeia a făcut din el propriul ei instrument. Nu era o femeie potrivită pentru un violoncel. Nimic nu mai era ca înainte. Omul cu coarde sensibile ar fi vrut să plece, dar asta l-ar fi transformat în Omul cu banchize… A rămas şi a făcut tot posibilul să redevină ce era. După nouă luni şi câţiva ani, femeia a născut un copil care ar fi arătat perfect normal, dacă în loc de trunchi nu ar fi avut un topor.

Nia Damian, Degustătorul de visuri